Un prim mesaj
In logica noastra acest blog nu trebuia sa existe. Acum, intr-o lume imposibila, imaginata de noi, Sebastian este un copil care alearga, se joaca, sparge obiecte, prinde jucarii si le arunca, ne striga sau incearca sa bage in gura tot felul de lucruri. In realitatea, nici una din aceste lucruri nu stau in puterea lui.
Ziua de 3 august 2007 mi-a parut ziua in care Dumnezeu ne-a ramas dator. Si astazi memoria acelor ore mi se comprima in minte ca un punct ingrozitor dureros din care aveau sa explodeze doi ani de halucinanta suferinta.
3 august 2007 este ziua in care s-a nascut Lungu Sebastian Nicholas la Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti. 6 linii de garda pe sectia de ginecologie, printre care un sef de garda si un medic rezident, 2 asistente, un medic anestezist, un medic curant nu au simtit nevoia de a se afla langa o persoana care se zbatea sa nasca dupa 14 ore de travaliu.
Timp de 45 de minute Gina a fost lasata nesupravegheata, timp in care Sebastian se sufoca cu propriul cordon ombilical. Nu a fost o simpla neglijenta. Cel putin 3 oameni aveau cunostinta directa de starea in care se afla Gina. De la internare a fost singura nastere!!!
Chiar si dupa nastere, atunci cand suferinta era evidenta, Sebastian a fost lasat fara nici un ajutor asumandu-se criminal faptul ca o sa isi revina singur.
Sebastian a inceput sa vada, sa auda, sa rada, sa se bucure, sa gangureasca, sa aiba preferinte, sa asculte povesti, sa traiasca intr-un mod pe care nu il vedeam posibil nici noi nici cei care au avut grija de el. Sebastian ne-a dat viata atunci cand simteam ca viata nu mai merita in sine. Dar Sebastian plateste zi de zi un pret prea mare.
Luni de zile a riscat sa se innece cu propria saliva in timpul noptii, nopti in care acest copil nu a dormit din cauza suferintei. Luni de zile in care a varsat de 20 de ori pe zi. 11 luni intreg corpul ii tremura la orice atingere. Facea convulsii. 10 luni a avut un tub pe gat ce ii producea rani. 24 de luni de cand este hranit cu seringa. Luni de zile in care corpul i se contorsiona in pozitii imposibile. Luni de zile Gina ii introducea sonda de alimentatie pe gat, de 8 ori pe zi, pentru a-l hrani. 23 de luni de exercitii fizice chinuitoare.
Luni de zile in care nu a vazut. Luni de zile in care nu a auzit.
Sebastian nu a trait ci a supravietuit intr-o stare pe care nici unul din oameni nu ar putea sa o numeasca viata decat intr-o perspectiva naiva.
Pentru el viata nu va fi niciodata ceea ce noi intelegem prin viata. Singurul lucru care il mai poate face Sebastian este sa sufere. Insa noi putem facem infinit mai mult. Putem sa ii alinam suferinta si sa dam un sens unei povesti care pare absurda.
Acest blog il vrem a fi in primul rand reactia noastra la ceea ce au patit toti copiii si parintii aflati in situatii similare. Daca nu vom reactiona toti acesti copii au suferit in zadar. Vrem ca acest blog sa fie protestul unor oameni impotriva unui sistem care a refuzat sa il ajute pe Sebastian si pe alti copii atat sub aspect medical cat si juridic. In odiseea noastra am descoperit ca sistemul exista numai cand ni s-a opus. Dar acesti oameni si acest sistem exista numai cat se hranesc din indiferenta noastra. Astazi din pacate ii cunoastem destul de bine si vrem sa ne credeti ca singura lor spaima este aceea de a fi intrebati ce fac. Si in mod sigur, singura data cand fac ceva este cand sunt intrebati. Acest blog se vrea a fi un ajutor pentru toti cei care trec prin situatii asemanatoare. Am capatat o sinistra experienta si vrem ca alti oameni sa nu mai fie nevoiti sa caute singuri, fara directie, asa cum am facut-o noi de multe ori.
Semnul vostru este ajutorul in a continua lupta atunci cand vom obosi sau vom dispera. O spunem dintr-o perspectiva pe care nu o dorim sa o mai cunoasca si altcineva: orice forma de ajutor ne mai scutura de perspectiva unei infioratoarea poveri.
[...] Smileycorny's Blog {06/10/2009} Indiferenta neplatita http://sebastian.digitallights.net/2009/08/un-prim-mesaj/ [...]
[...] Scriu la cald si am renuntat la figuri de stil si cinism tura asta, asa ca va invit sa cititi aici si sa trageti propriile concluzii. Uite, insa, la ce m-am gandit [...]